Lamentu d'una viduvella

U Lamentu d'una viduvella hè un lamentu publicatu da Petru Lucciana, dettu Vattelapesca (1832-1909). Hè statu stampatu in l'Annu Corsu (1923).

Lamentu d'una viduvella mudificà

(in morte di a so unica figliola.)

Di u sangue di u mio core
Nutritu, o dolce amore,
Passasti cum'è fiore
Ch'è tùrbine rapì !
In questa dura stanza
Ahì, nulla più m'avanza !
Da u mondu ogni speranza
Cun tecu mi svanì!
Deh, prega u cel' pietosu
Ch'è à u mio si dulurosu
Camminu dia riposu
O m'armi di virtù.
Eo pur' l'accurteria...
Ma nò! per quella via
Luntanu arriveria
Da u locu duve sì tù!
Poichè quella chì ghjera
Un anghjulu quì in terra
A so celeste sfera
Si piaque di bu1à,
P'a cruda so partenza
Ispira mi pazienza,
O Diu, ch'è a so presenza
Eo godi alfin culà!
Ah! per chì rabbia strana,
O morte disumana,
Cù a to sgherbata mana
Ardisti mai tuccà
'Ssu corpu dilicatu,
È fior' si profumatu
Cù u velenosu fiatu
Per sempre dissiccà.
Guarda! A so fussarella
Pare a natura anch'ella
Facendu si più bella,
Chì voglia rende onore!
Pè a mio figliola santa
U rusignolu canta,
È s'infiora ogni pianta
Cun più grazia ed amore!
È perfinu da u ventu
In suave lamentu
Di a mio anghjulella sentu
U nome sussurà !...
Ma tù, cun cigliu asciuttu,
O morte, sdrughji tuttu
À u vellu più ch'è à u bruttu
Mustrendu crudeltà !

Da vede dinù mudificà